Prin anii tinereții când armele erau rare, iar cele deosebite erau și mai rare, o „belgiană” era o apariție rarisimă. Nu mai vorbesc de una care să arate așa cum este cea din pozele de mai jos!

Mi-aduc aminte de nea Toader… Avea o belgiană de șaișpe despre care umbla vorba că nu scapă iepurele atins de alic, ă-hă-hăă, nici la optzeci de metri! În plus, era ușoară… sub trei kile… și iute la foc… că de-aia nu s-auzea ca celelalte! (sic!)

Una peste alta, trecând peste eresurile vremurilor, cel care o făcea să cânte era moșu’, iar meritul… era al lui.

Anii au trecut. Nea Toader nu mai e, dar pușca nu mai e nici ea! Ionuț Chițea, fii-su, a moștenit de la tat-su: curaua, ranița și pușca.

Ranița am zărit-o sub câne, umplută cu paie. Pușca a ajuns la filială și-apoi a luat-o dracu! A ajuns la casare.

Cel mic și-a luat alta… cu țevi bock (sic!) și cu șocuri multe, da’ de trei ani, de când a murit tat-su, stă-n ladă!

P. S. Dac-ați ști cât de mult l-am rugat pe moșneag să mi-o dea! I-am oferit bani buni pe ea, dar n-a vrut. Se fudulea mereu că i-o lasă lu’ fii-su…