Ursul a ajuns acum un personaj care împarte societatea românească în cel puțin două categorii situate pe poziții aparent ireconciliabile: conservaționiștii radicali, care par că ar vrea să transforme România în gradina zoologică a Europei și păgubiții radicali, care-și iau dreptatea în propriile mâini omorând urși în chinuri groaznice. În același timp vânătorii trebuie să respecte prevederile legale. La mijloc stau imobilizate autorități ale statului, într-un cocon legislativ mai mult autoimpus, fără vreo reacție pentru a nu jena nici una din tabere (care au ambele potențial electoral). Cercetătorii științifici, singurii capabili să ofere soluții sunt captivi și ei în aceeași paralizie din cauza indeciziei autorităților. Stăm în acest stop-cadru de film prost făcut după un scenariu scris păgubos pentru țara noastră de aproape trei ani, timp în care prin comportamentul lor oamenii au tranformat urșii dintr-o podoabă a codrilor țarii noastre într-o problemă din ce în ce mai presantă a comunităților din proximitatea habitatelor lor naturale. Și nu numai. Atâta vreme cât comportamentul nostru, al oamenilor față de întreaga natură se modifică de la o zi la alta zi trebuie sa ne așteptăm ca și comportamentul animalelor sălbatice să se adapteaze. Dar spre deosebire de acestea, omul este înzestrat cu rațiune și tocmai de accea va propun să facem împreună un exercițiu de raționament simplu pentru a vedea către ce concluzie ne conduce. Astfel, există păreri conform cărora unui urs căruia i se ia pădurea nu i se poate refuza intrarea in comunitatea umană care ipotetic s-a ivit pe locul fostei păduri. Înainte de a prelua pe nemestecate și a propaga această ipoteză, să ne gândim. Despre care comunități umane vorbim? Conform datelor INS populația României a scăzut în ultimii trei ani cu 247 de persoane pe zi, iar prognoza este că peste 30-40 de ani populația umană a României va ajunge la 14-15 milioane. Cu alte cuvinte suntem mai puțini, avem de 30 de ani cam aceeași infrastructură a comunităților în zonele de munte pentru că practic e imposibil și improbabil să construiești pe versanți și pe stânci și totuși în aceste condiții incidentele dintre oameni și urșii sunt mai multe și țin prima pagină a publicațiilor și buletinelor de știri din ce în ce mai frecvent. Ba mai mult aflăm tot din știri că aceștia ajung până la 30 de km de București, deci cu mult în afara habitatelor lor cunoscute. Care să fie cauza? Nu cumva aceea că numărul urșilor a crescut? Și în aceste condiții cum preferăm să trăim și cine își asumă responsabilitatea pentru modul în care alegem să coabităm cu o populație de urși habituați cu prezența umană, a cărei densitate nu a mai fost demult stabilită printr-un studiu de specialitate… E doar un fapt asupra căruia merită să reflectăm mai mult înaite de a ne ralia vreuneia dintre cele doua tabere radicale ce revendică acum subiectul URS. Un vechi proverb românesc spune că: „Cine se teme de urs, nu se duce în pădure după lemne”. Cu alte cuvinte cine se teme sau ezită să rezolve o problemă va da cu siguranță de o problemă și mai mare. În această atmosferă de învrăjbire generală pe subiectul URSULUI BRUN din România există și un punct comun: toată lumea e de acord că trebuie găsite soluții pentru conviețuirea omului cu ursul plecând de la un studiu științific. Atâta vreme cât ne-am lămurit ce putem noi românii în acest domeniu, poate n-ar strica să cooptăm și ceva experți din țari care au rezolvat probleme similare la elaborarea unui astfel de studiu. Nu uităm nici vânătorii care încă speră că utilitatea lor socială, bagajul lor de cunoștințe, abilitățile cu care i-au înzestrat anii de experiență să nu fie uitate și îngropate în hățișurile birocratice ale ministerelor și instituțiile responsabile în chestiune. Nu de alta dar atâta vreme cât etosului popular i-au trebuit căteva secole să născocească proverbe despre urs cu siguranță că acestea au venit din întâmplările pe care vânătorii le-au avut cu ursul în pădure. Cu alte cuvinte există în țara noastră o tradiție a vânătorii la urs pe care tăvălugul modernist ne cere să o lepădam ca pe ceva rușinos. O fi bine, o fi rău? Nu știu să răspund singur. Și cred că nici unul dintre noi nu poate să respundă singur la acestă întrebare. Dezechilibrul creat de om cere o rezolvare tot de la om. O rezolvare rațională și pe termen lung. Și asta nu se poate fără implicare. Așadar cei care credeți că aveți un cuvânt de spus în această chestiune, autorități, cercetători, vânători, conservaționiști, păgubiți, fermieri puneți argumentele pe masă pentru a găsi cât mai repede soluțiile acceptate de fiecare din voi. De ce? Pentru că alfel la cât de urgentă și importantă a devenit această problemă, suntem pe punctul să vină alții să o rezolve fără să vă mai întrebe nimeni nimic.